Eroii nu mor niciodată !
Comemorăm în fiecare an, la data de 10 septembrie pe cel care în anul 1872, a murit, în localitatea Baia de Criș din Munții Apuseni, Avram Iancu, conducătorul Revoluției de la 1848 din Transilvania.
S-a născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus din Munții Apuseni, Avram Iancu a urmat clasele elementare la Abrud, iar gimnaziul la Zlatna și la Liceul Piarist din Cluj. Mai târziu, se va înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, absolvind-o în anul 1845 cu calificativul „eminent”.
În ciuda calificativelor sale de excepție în studiile juridice, cererea de practicant în avocaturăi-a fost respinsă, deoarece nu avea origini nobile, iar pentru acest fapt nu i s-a permis a se înscrie decât -cancelarist -la Curtea de Apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș.
Înaintea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Avram Iancu făcea parte din elita intelectualității transilvănene care lupta pentru emancipare socială şi națională a românilor.
În timpul defășurării Revoluției de la 1848, a fost conducătorul moților din Munții Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă.
Cu oastea sa, Avram Iancu a respins multe atacuri ale armatei maghiare care erau superioare atât ca număr, cât şi ca armament, câștigându-şi astfel numele de „Crăișorul munţilor“.
Revoluția de la 1848 fiind înfrântă, Avram Iancu a plecat la Viena ca să ceară împăratului drepturi pentru românii din Transilvania, însă s-a întors acasă fără să primească altceva decât promisiuni din partea austriecilor.
Ultimii ani și i-a petrecut într-o sărăcie dureroasă, rătăcind prin sate, dar purtând mereu în suflet idealul libertății și al dreptății pentru poporul său.
Dezamăgit și neîmpăcat de soartă, Avram Iancu se va îmbolnăvi și iată că, într-o tristă și mohorâtă zi, la 10 septembrie 1872, se stingea din viață la
Baia de Criș, în Țara Zarandului, Avram Iancu , cel care a fost și va rămâne în memoria neamului românesc unul dintre cei mai importanți
conducători ai românilor din Transilvania. A fost găsit mort pe prispa casei brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș.
Avram Iancu a fost înmormântat la 13 septembrie 1872, la Țebea și, pentru a-i anunța moartea, moții au tras clopotele bisericilor din zonă, timp de trei zile și trei nopți, iar la înmormântarea ce a avut loc sub Gorunul lui Horea de la Țebea au participat mii de oameni din toate colțurile Transilvaniei.
La moartea sa, mii de oameni s-au adunat să-l conducă pe ultimul drum, dovadă că memoria sa era vie chiar și atunci când destinul fusese nedrept cu el. Avram Iancu a rămas simbol al rezistenței, al curajului și al luptei pentru identitatea națională.
Testamentul lui Avram Iancu pentru urmașii nației române
Înainte de a porni în lungile sale drumuri prin Apuseni, în 1850, Avram Iancu a lăsat un testament care avea să fie publicat în presa transilvană după moartea sa și care a fost cunoscut de toată suflarea românească.
Avram Iancu nu a lăsat bunuri, ci doar un testament moral, al luptei și al crezului său în națiunea română și în drepturile sale:
„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.
Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.
Voesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele. -Câmpeni, 20 Decemvrie 1850. Avram Iancu m. p., advocat şi prefect emerit”.
Cu acest crez și dorință, el-Avram Iancu–„Crăișorul munţilor“ a plecat în lumea celor drepți alăturându-se eroilor neamului românesc întru amintire veșnică și respect etern pentru toate câte le-a făptuit pentru gloria patriei.
În fiecare 10 septembrie, istoria ne amintește că libertatea nu se câștigă ușor și că eroii adevărați nu sunt uitați niciodată. și ne aducem iarăși și iarăși aminte despre ceea ce spunea oarecând Alexandru Vlahuţă, anume că:
„Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevarată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune:”Sunt român!”