Ziua Satului Românesc a fost inițiată în urmă cu cinci ani, prin Legea 44/2020 care prevede ca aceasta zi să fie serbată în ultima duminică din luna septembrie
Așadar, astăzi, la data de 28 septembrie 2025, celebrăm ediția a VIII-a, sub semnul- Zilei Satului Românesc-.
Cinstirea satului românesc prin înființare unei zile dedicate lui scoate în evidență importanța sa pentru cultura poporului român.
Despre satul românesc în esență și simțire
Sub titlul „Elogiu satului românesc”, scriitorul, filozoful şi diplomatul Lucian Blaga rostea în urmă cu 88 de ani (5 iunie 1937) , în aula Academiei Române, discursul de receptie ca membru al Academiei Române.
În cadrul acestui discurs, Blaga amintea metafora poetică mereu valabilă cu „veşnicia s-a născut la sat” care este argumentată prin faptul că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume.”susținea
În completarea discursului său, la acel moment, Blaga a adăugat: ,,Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.”
Satul românesc nu moare, satul se transformă
Satul nu mai este doar un loc al amintirilor, ci un univers în schimbare, unde tradiția se întâlnește cu tehnologia, iar rădăcinile adânci se împletesc cu visurile moderne.
Cei care se mută la sat o fac tocmai din nevoia de autentic, simplitate, natură, echilibru, o anume libertate și sustragere din sistem, liniște, resurse care să susțină un trai decent și o viață mai sănătoasă. Adică exact ceea ce orașul a eșuat în a oferi.
Este un refuz al societății de consum (care la noi alimentează încă o cursă pentru posesie și ostentație), al ritmului ei haotic care ne obișnuiește să funcționăm, uitând să trăim.
În grai transilvan, asta cred că se traduce cel mai bine prin- tihnă-, care înseamnă confort, a munci cu plăcere și a avea timp pentru a te bucura echilibrat de viață.
Până nu de mult, se vorbea despre o criză a satului românesc, în strânsă legătură cu depopularea, deci migrația spre oraș și alte țări și o criză a valorilor întregii societăți. În prezent, e doar o părere, dar cred că multe sate – da, hai să generalizăm – satul românesc iese timid din criză și devine o lume tot mai efervescentă și mai activă.
Dacă în ultimele decenii preotul și învățătorul oricum pare că și-au pierdut din autoritate, măcar ea are condițiile să se disperseze într-o masă eterogenă, interesantă.
Nu știu dacă pentru asta este neapărat nevoie de oameni care să facă ,,reîntoarcerea la rădăcini” și să revină nostalgici acasă, de corporatiști care nu mai fac față stresului, de oameni sufocați în blocurile comuniste sau care nu-și mai permit viața la oraș, de emigranți care se întorc din Spania și Italia, de niște domni Trandafir cu vocație care se încăpățânează să facă educație la sat ori de organizații care sprijină dezvoltarea comunităților și asocierea producătorilor locali. Important e că, în diferite proporții, toți aceștia se regăsesc astăzi în lumea tot mai diversă a satului.
Nu știu cât de tare conștientizează localnicii, prinși între spaimele, nevoile și iluziile vieții de zi cu zi, dar mai ales atunci când vizitezi satele din Transilvania din timp în timp, ca intrus, vezi foarte clar schimbarea, în ciuda aparentei “încremeniri în timp”, care pentru unele sate a devenit doar un clișeu, o chestiune de percepție.
Pe alocuri, timpul mai are răbdare, și noi putem fi mai răbdători, pentru că asemenea schimbări de macaz nu se petrec peste noapte. Ceea ce începe acum, ca o reîntoarcere spre un paradis pierdut, în zarea speranței, la natură, autentic, echilibru, tihnă, e o investiție pe termen lung, șansa de a salva ceea ce încă mai putem numi patrimoniu, identitate.
Unde începe povestea satului românesc? Poate în brazda adâncă a plugului tras de boi sau în șoaptele bătrânilor care povestesc despre vremuri uitate.
,,Ţăranul este omul absolut”-spunea Petre Ţuţea și în completarea spuselor sale, tot el ne amintea că:
,,Degradarea spirituală a unui popor nu se află prea departe atunci când medicii nu vor să mai fie medici, profesorii nu vor să mai fie profesori, artiştii nu vor să mai fie artişti, ciobanii nu vor să mai fie ciobani… neamul / satul românesc este legat de pãmânt… a-ţi pãrãsi casa, a-ţi neglija pãmântul, înseamnã a te întoarce împotriva firii…”
În acest refugiu al sufletului românesc, unde mirosul pâinii coapte se amestecă cu parfumul florilor de câmp, trăiește încă acea Românie autentică, neștirbită de vremuri.
Satul nu este doar un loc geografic, ci un strigăt al identității noastre, o mărturie vie a faptului că rădăcinile unui popor nu pot fi niciodată cu adevărat smulse, oricât de puternic ar bate vântul schimbării.
Nimeni nu va putea să‑i știrbească locul din trăirile profunde ale celor care au gustat, măcar în treacăt, din taina și frumusețea lui.
Revenim mereu în locul de baștină. Acolo ne așteaptă părinții și străbunii noștri, rudeniile, cunoscuții, neprietenii și chiar străinii, întrucât glasul lor nu poate fi uitat – amintirile, rugăciunile și chiar tăcerea lor.