Prin anii ’70, în vremea copilăriei mele, Zalăul amintirilor frumoase, era tot ceea ce și-ar fi putut dori cineva din vremea aceea.
Amintirea acelor vremuri apuse, cu maximă sinceritate spun, că, chiar dacă pe atunci n-aveam de toate și nici fițe, smartphone, țoale de firmă, mașini bengoase, untolduri sau alte aroganțe care în zilele de azi par ceva banal, acele timpuri de odinioară m-au construit așa cum astăzi sunt și-am devenit.
Nu exista atâta aroganță, copii între noi, oameni mari la fel cu alții ca și ei erau egali și mai ales era respect. Invidiile și orgoliile între locuitorii acestui orășel parcă uitat de lume, erau aproape inexistente . Decența socială și morală, exista ca și o bună măsură în toţi și în toate.
Noi pruncii, pe stradă, ne adunam grămadă, la joacă, fie cu bicicletele, fie cu cărucioare cu rulmenți, fie la câte un fotbal și mai ales când aveam vacanțele de vară… Stăteam de dimineața până seara târziu stăteam și povesteam și ne jucam și de-a indienii și cowboy-i, de-a extratereștri și invadatorii sau de-a cutezătorii, astea luându-ne și inspirați din filmele la modă ale vremii…
Când venea vara mergeam pe biciclete pe dealurile din Sărmaș și urcam prin pădurea Meseș până la ceea ce era atunci Cabana Pionierilor de unde, ne dădeam drumul pe biciclete pe actualul drum forestier, până la strandul din Crișeni care era la modă atunci și care funcționa.
Când venea iarna, ne adunam câte 15-20 de prunci, cu sănii pe strada Florilor (atunci – astăzi Şaguna) și coboram cu săniile până la fântâna cu ingerași din centru, lângă parc. De dimineața până seara, când întârzâiați acasă de la cină și teme, ne căpătam de la părinți perdaful de rigoare să fie de învățătură, dar era o corecție care nu dura ca lecție de îndreptare decât până a doua zi când o luam iarăși din nou și de la capăt cu isprăvile.
Școala era școală și elevii erau elevi!
Când ne plângeam acasă la părinți despre muștruluiala primită din partea vreunuia dintre profesori ni se spunea de către mama sau de către tata sau de către amândoi: „sigur că ai făcut tu ceva necurat, că nu degeaba ți-ai luat-o!” plus că îți mai luai și acasă o porție de resetare tip îndreptare spre cele bune. Nu ca și-acum când s-a ajuns ca toți părinții loazelor să critice profesorii, să-i reclame și să-i pună la colț ei pe dascăli.
După ce devenisem mai măricel, așa ,cam prin anul întâi , la liceu, mergeam deja să ne luăm țigări doar la bucată, de la tutungeria din centrul orașului unde era un bătrân vânzător de-i zice Mura bacsi, care era cam cocoșat și pruncii și smecherii îl necăjeau mergând să-i ceară în bășcălie revista Cocoșatul…
Distracțiile la discoteca de la Club T sau pe la Sindi(cate), la Miky bar de la Hotelul Porolissum, la Cafe Bar peste drum de clădirea primăriei, pe la Grădina de vară, Grădina Poporului sau la terasa de la Brădet ori sus pe Meseș la Popasul Romanilor, la Șura Dacilor…
Cofetăria Carpați din centru, cofetăria Călin, cofetăria Violeta, Mimoza și câte altele, unde găseai și alegeai pe pofta inimii și buzunarului, gustoase, delicioase prăjituri, câte o înghețată, caramele la cornet de 1 leu și sucuri 100% mai bio decât cele mai Bio pretinsele de astăzi.
Aveam pe atunci filme la cinematografele Scala și Libertatea, unde rulau filme de top și unde lumea se îmbulzea efectiv la cozi pentru ca să își cumpere bilet.
Plimbările de seară sau de duminica unde te întâlneai cu toți și buni și răi la doar o trecere în sus și-n jos pe ulița principală.
Pe vremea aia, legăturile dintre neamuri, vecini, oameni, prieteni nu erau atâta de viciate sau inexistente ca și astăzi.
Fetele, nu ca astăzi, spoite, botoxate de zici că-s reclame la desfundătoare de chiuvetă, despuiate și sfârtecate care au totul la vedere, de zică că-i promoție gratis..Primul venit, primul servit. Ei bine, atunci, pe vremuri pe fată o ghiceai după glezna piciorului și după umblet, după prafumul discret și după adierea pletelor în vânt….
La sărbătorile de Paște, de Crăciun sau Anul Nou, se vizitau oamenii, chefuiau și petreceau cu bucuria și seninătatea pe care eu unul, cel puțin, nu am mai regăsit-o niciodată în noua pretinsă democrație.
Totul mi se pare privind în urmă vreme, de parcă a fost o vrajă risipită.
Poate, doar, într-o altă viață………..
Eram odată, acuma mai încoace către zilele de astăzi, să tot fie vreo 15 ani de-atunci, când trecând pe strada cimitirului unde ne jucam cu prietenii odinioară, am văzut un om cărunt, cu barbă care mi se părea oarecum cunoscut. El s-a uitat lung către mine, eu i-am întors privirea nedumerită, la care m-a întrebat direct: ,,Tibi, tu ești?...”
Da! El era Zoli, un prunc acuma devenit adult, de prin vecini, coleg de joacă din pruncie și de năzbâtii, care e stabilit undeva prin Suedia de vreo 25-30 de ani…
Am depănat pe scurt ca și la botul calului câteva amintiri iar când ne-am luat rămas bun m-a întrebat: ,,Tibi, când o să ne mai jucăm în cimitir de-a indienii ca și când eram mici? ”
Răspunsul meu a fost: ,,Poate, doar, într-o altă viață Zoli dragă….”
Da! Unii dintre prietenii mei cei buni sunt astăzi risipiți prin lume, care, unde, alții plecați la Ceruri, alții trăiesc dar ne-am uitat și ne-am înstrăinat unii de alții c-așa-i în viață.
Noi, ăștia de ne spun unii acuma ,,bătrâni”, am prins și vremuri bune și avantajul nostru este că mai avem și oareșce amintiri……
Toată tehnologia modernă de astăzi, nu poate suplini nici măcar într-a mia parte senzațiile și plăcerea trăirilor și împlinirea ca oameni care era odată, în trecut.
Nu suntem nostalgici ai unor vremuri pe care unii ,,critici” ei de astăzi, mulți puțiflenderi le comentează deși nu numai că nu le-au trăit, dar nici nu erau născuți pe-atunci.
Pentru că noi, ăștia trecuți de vreme și prin vremuri, am fost născuți, crescuți și educați pentru o lume care din păcate astăzi nu mai există!
Viața își ia ,,vama” din anii pe care i-am trăit cheltuind-o în risipire și irosire, în vreme ce mai spre finalul ei ajungem ca să mai să cerșim câteva clipe prețioase și să trăim din amintiri.