Sfânta și Marea Vineri – Săptămâna Sfintelor Pătimiri
În Vinerea Patimilor, Biserica rememorează două evenimente importante din istoria mântuirii noastre: răstignirea Mântuitorului şi punerea Sa în mormânt.
Vinerea Paştelui, Vinerea Pătimirilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă – aşa au numit părinţii Bisericii şi aşa au trăit bunicii noştri ziua de vineri, dinaintea marelui praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos. Marcată şi ţinută de mulţi dintre creştini cu ajunare totală, până la apusul soarelui, acestă zi marchează, în cultul liturgic, Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos.
Vinerea Mare este ziua în care Biserica întreagă stă înaintea Crucii cu cutremur și cu durere. Postul aspru, cel negru chiar, reprezintă expresia participării la suferința lui Hristos, dar nu o obligație juridică, ci o chemare liberă a iubirii. În schimb, anumite practici populare – precum alergatul desculț prin rouă sau scăldatul în ape spre a dobândi sănătate – nu au nicio legătură cu credința ortodoxă, ci constituie simple reminiscențe de natură magică ori precreștină. Adevărata „vindecare” vine din apropierea de Domnul Hristos, Cel răstignit pentru a noastră mântuire, din lacrima pocăinței și din împărtășirea cu harul Lui.
De asemenea, ideea că în această zi nu se „aprinde focul” sau nu se poate face absolut nicio lucrare trebuie înțeleasă cu discernământ. Nu activitatea în sine este păcatul, ci pierderea sensului duhovnicesc al zilei. Biserica ne cheamă să ne liniștim, să ne rugăm, să participăm la Prohodul Domnului, iar nu să cădem într-o paralizie a vieții cotidiene.
Tragedia de acum mai bine de 2000 de ani devine un veşnic astăzi, prin poate cea mai cunoscută cântare a ortodoxiei – Prohodul Domnului. De mâna bunicii sau a mamei, cu toţii am îngânat, cu întreaga Biserică, „În mormânt Viaţă, pus ai fost, Hristoase”.
Asemeni unor copii în jurul sicriului tatălui, cu lacrimi şi tânguire, cu flori şi grâu încolţit, ne rugăm cântând marea dragoste a Celui care, nevinovat fiind, Şi-a Întins mâinile pe Cruce, dându-ne posibiltatea mântuirii.
Ne unim glasurile într-o singură voce. Nu ştim exact dacă plângem sau dacă ne bucurăm. Acesta este sentimentul dominant, când participăm la slujba din Sfânta şi Marea Vineri.
„Se pare că toţi oameni aceia care cântă cu lumânări aprinse în mâini se bucură de noaptea Prohodului… şi e normal să fie aşa, pentru că totul este proiectat în perspectiva Învierii”.
Prohodul Domnului este o cântare de îngropare, o cântare de jale. Plângem îngroparea lui Hristos. Plângem, dar parcă în sufletele noastre licăreşte şi prinde aripi o mică bucurie. Este cinstea de a participa la cea mai frumoasă seară de priveghere. Deşi funebră, în ea se întrevede bucuria Învierii.
În fața Crucii, orice superstiție se risipește. Nu mai rămâne loc pentru frică, practici fără sens sau formalism. Există doar întâlnirea cu Domnul Hristos Cel răstignit: El nu cere gesturi magice, ci inimă zdrobită și smerită.