În politică există momente în care cifrele par să spună totul și, în același timp, să ascundă esențialul. Procentele sunt afișate triumfalist, mandatele sunt numărate cu satisfacție, alianțele sunt prezentate drept „necesare”, iar în spatele acestor calcule reci rămâne omul simplu, alegătorul, cel care privește tot mai des de la distanță spectacolul unei scene în care nu se mai regăsește.

Iar când „aritmetica parlamentară” începe să se schimbe, efectele nu rămân doar la București. Ele se simt în județe, în orașe, în comune, în familii. Se simt inclusiv în Sălaj, pe plaiurile liniștite ale Țării Silvaniei

Județul Sălaj a fost, vreme îndelungată, un teritoriu unde Partidul Social Democrat a dominat administrația județeană. Din 2004 până în 2020, conducerea Consiliului Județean a stat sub semnul PSD, prin cele patru mandate consecutive ale lui Tiberiu Marc.

A fost o epocă lungă, în care oamenii s-au obișnuit cu o anumită continuitate, cu aceleași nume, cu aceleași reflexe administrative, cu aceeași formulă de putere.

După 16 ani, administrația județului ieșea din mâinile social-democraților. Pentru unii a fost începutul unei speranțe, pentru alții semnul că vechile structuri nu mai pot ține piept unei societăți care cere altceva

Dar anul 2020 a adus ruptura. Schimbarea s-a produs, iar funcția de președinte al Consiliului Județean a fost câștigată de către PNL.

În 2024, liberalii și-au consolidat poziția la nivelul județului, câștigând mai multe primării decât PSD. Și totuși, în centrul județului, la Zalău, social-democrații au continuat să dețină o redută importantă.

Ionel Ciunt, primar din 2016, reales succesiv, a reușit în iunie 2024 un scor confortabil. Părea validarea unei administrații locale stabile. Numai că politica românească nu are răbdare cu stabilitatea.

La scurt timp după victoria locală, Ionel Ciunt a renunțat la Primăria Zalău pentru mandatul de deputat. În locul său a urmat o nouă confruntare electorală, câștigată de Florin Florian, tot din partea PSD. Dar victoria n-a mai avut strălucirea cifrelor mari. A fost una muncită, tensionată, obținută la o diferență de aproximativ 1.500 de voturi în fața independentului Teodor Bălăjel.

Iar aici apare adevărata poveste politică a Zalăului: nu triumful, ci fragilitatea lui. Candidatul PSD a beneficiat de susținere largă, de sprijin politic consistent, de alianțe și de aparat de partid. În schimb, contracandidatul său, Teodor Bălăjel, a mers singur, bazându-se pe notorietatea construită în anii de viceprimar și pe relația directă cu cetățenii. Faptul că diferența finală a fost atât de mică spune mai mult decât o mie de comunicate de partid.

Spune că electoratul nu mai votează mecanic. Spune că oamenii încep să facă diferența între siglă și om, între campanie și caracter, între promisiune și faptă. Spune că politica tradițională pierde teren exact acolo unde credea că stă cel mai bine.

Dar poate cea mai dureroasă realitate nu este cine câștigă și cine pierde, ci cine nu mai vine deloc la vot

În Sălaj, ca în multe alte județe, prezența la urne este semnificativ mai mare la alegerile locale decât la cele parlamentare. Oamenii încă mai cred că primarul le poate asfalta strada, rezolva problema apei, aprinde lumina pe uliță sau deschide o grădiniță. Dar când vine vorba despre Parlament, încrederea se prăbușește. Prezența scade dramatic, uneori sub 40%.

Ce înseamnă asta, în fond? Înseamnă că multe victorii politice sunt obținute pe baza participării unei minorități active, nu a majorității entuziaste. Înseamnă că procentele afișate pe ecrane ascund un gol uriaș: absența cetățeanului. Un partid care obține 40% din voturile exprimate într-o prezență de 35% nu are, în realitate, susținerea a nici jumătate din populația cu drept de vot. Și totuși, se comportă adesea ca și cum ar fi primit un cec în alb.

Aceasta este marea dramă democratică a vremurilor noastre: legitimitatea matematică nu mai coincide cu legitimitatea morală!

La nivel parlamentar, județul Sălaj a trimis reprezentanți din mai multe formațiuni: PSD, PNL, UDMR, AUR și POT. O fotografie politică fragmentată, pestriță, greu de armonizat doctrinar. Dar exact această fragmentare poate produce cele mai surprinzătoare combinații de putere. Când nimeni nu are destul singur, toți caută pe cineva cu care să împartă masa.

Iar aici începe pericolul!

În clipa în care alianțele nu mai sunt făcute din convingeri, ci din foame de funcții, electoratul devine ultimul consultat și primul trădat. Alegătorul de stânga se trezește reprezentat de parteneriate pe care nu le-ar fi aprobat niciodată. Alegătorul conservator descoperă că votul lui e folosit ca monedă de schimb. Alegătorul moderat privește dezgustat și pleacă acasă.

Se vorbește tot mai mult despre tandemuri de conjunctură, despre înțelegeri reci, despre „stabilitate” obținută prin amestecuri imposibile. Dar stabilitatea fără încredere este doar o liniște artificială înaintea furtunii.

Dacă astfel de formule se confirmă și se extind, consecințele nu vor întârzia. În teritoriu, oamenii vor înțelege repede că promisiunile din campanie au fost doar decor. În județe precum Sălaj, unde comunitățile sunt mai apropiate, unde lumea se cunoaște, unde memoria politică funcționează încă, dezamăgirea se propagă rapid. Nu poți spune azi una și mâine contrariul fără să plătești un preț.

PSD riscă, în acest context, poate mai mult decât orice alt partid. Pentru că este o formațiune cu istorie, cu electorat tradițional, cu rădăcini administrative puternice. Tocmai de aceea, orice compromis perceput drept umilință poate produce rupturi serioase. Un partid mare nu moare doar din înfrângeri electorale; moare și din pierderea identității.

La rândul său, AUR riscă să transforme protestul într-un simplu instrument de negociere. Când intri în jocul puterii fără să schimbi regulile, ajungi adesea schimbat chiar de ele.

Iar cetățeanul? Cetățeanul privește și învață. Învață că votul lui e căutat doar în campanie. Învață că adversarii de ieri pot deveni partenerii de azi

Învață că marile principii sunt negociabile. Și, mai grav decât orice, învață să nu mai creadă.

De aici vine adevăratul minus al aritmeticii parlamentare: nu scăderea mandatelor, ci scăderea speranței.

Sălajul, cu ritmul său așezat, cu oamenii săi harnici, cu decența unei provincii care nu strigă, ci muncește, poate deveni oglinda perfectă a României. Ce se întâmplă aici se poate întâmpla oriunde. Oamenii nu mai cer miracole. Cer seriozitate. Cer consecvență. Cer respect.

Iar dacă nu le primesc, sancțiunea nu vine întotdeauna prin vot împotriva cuiva. Uneori vine prin tăcere. Prin absență. Prin refuzul de a mai participa la un joc considerat măsluit!

Există o veche morală populară despre copilul lacom care se ruga pentru moartea mamei sale  pentru a putea  ca el  să golească frigiderul casei fără să se gândească cine îl va mai  umple. Este imaginea perfectă a politicii iresponsabile: dorința de a consuma imediat tot capitalul de încredere, toate resursele, toate instituțiile, fără grija zilei de mâine.

Poți câștiga alegeri. Poți împărți funcții. Poți muta piese pe tabla puterii. Dar dacă distrugi încrederea publică, cine o va reconstrui? Dacă alungi cetățeanul din democrație, cine va mai legitima victoria ta?

În mândra Țară a Silvaniei, ca pretutindeni în România, oamenii simt când sunt mințiți și când sunt respectați. Simt când politica lucrează pentru ei și când lucrează doar pentru sine.

Se schimbă „modificarea”, spun unii cu ironie. Da, se schimbă!

Numai că nu întotdeauna în favoarea celor care cred că pot calcula totul din pix. Uneori, cea mai importantă cifră nu apare în nicio statistică: răbdarea poporului. Iar când aceea ajunge la zero, toate procentele devin inutile.