Un mare artist are câteva calităţi. Talentul divin este un bun punct de plecare. Apoi, se adaugă o etică a muncii puternică, puțină curiozitate și, pentru o bună măsură, câteva relații sociale utile.
În cazul lui Constantin Brâncuși, se adaugă o determinare dură și o pereche de bocanci rezistenți.
În primăvara anului 1904, dintr-un sat mic din Gorj, un tânăr cu mâinile bătătorite și hainele uzate pleca spre Paris.
Nu pleacă cu trenul, ci pe jos. N-avea bani, nici bagaje
Doar o valiză de lemn făcută de el și o hotărâre care pare nebunie.
Tânărul se numea Constantin Brâncuși. Mergea pe jos prin sate, dormea prin hambare, cânta la vioară în cârciumi ca să primească mâncare.
În fiecare loc unde oprea, sculpta câte ceva din lemn: un chip, o mână, o pasăre și le lăsa oamenilor care îl ajutau.
Când a ajuns la granița dintre România și Ungaria, vameșii nu-l credeau că merge la Paris pe jos.
„Ești nebun?” l-au întrebat.
El a zâmbit și a spus: „Poate. Dar nebunul care merge înainte ajunge mai departe decât cel care stă pe loc.”
Brâncuși nu era purtat de vreo idee romantică de a explora Europa sau de a se scufunda în lumea naturală; pur și simplu era falit și nu avea altă opțiune.
După 44 de zile, Brâncuși a ajuns în Viena. După două luni, în Munchen. Acolo a lucrat câteva săptămâni într-un atelier, doar ca să strângă bani de drum.
În cele din urmă, după aproape un an, a pășit în Paris. Avea hainele rupte, pantofii găuriți și o valiză legată cu sfoară.
Când s-a înscris la École des Beaux-Arts, examinatorii au privit formularul său și au întrebat:
-„Aveți recomandări?”
–„Da,” a răspuns el, ridicând palmele crăpate. „De la lemnul care m-a ascultat toată viața.”
În câțiva ani, numele lui Brâncuși avea să fie rostit în toată Europa
A refuzat să devină cetățean francez și a semnat mereu „Constantin Brâncuși, român.”
A spus o frază care i-a rămas simbol:
„Când am plecat din țară, am luat cu mine esența pământului românesc. Din ea am făcut artă.”
Când l-au întrebat de ce a mers pe jos atâta drum, a răspuns pe un ton liniștit:
„Pentru că, atunci când mergi încet, auzi mai bine cine ești.”
În 1907, Brâncuşi a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin
Acesta i-a observat talentul şi i-a propus lui Brâncuşi să rămână şi să lucreze alături de el, plătit. Brâncuşi i-a refuzat propunerea, spunându-i: „Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.” La rândul lui, Rodin i-a răspuns: „Brâncuşi, ai dreptate. Esti la fel de încăpăţânat ca şi mine.”
Marele sculptor a visat măreț: să devină cineva, să atingă gloria și să fie cunoscut în întreaga lume. Însă, dincolo de faima sa strălucitoare, se află o poveste de muncă neîntreruptă și de sacrificiu tăcut.
Apreciat de criticii din întreaga lume ca cel mai important sculptor al secolului XX, Constantin Brâncuși a lăsat posterității o operă impresionantă, marcată de o eleganță distinctivă, rezultată din fuziunea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.
Brâncuși rămâne, peste veacuri, un artist desăvârșit, „în ale cărui mâini sculptura nu a fost niciodată atât de aproape de perfecta reprezentare a esențelor.
În fața artei sale nu poți decât să te înclini și să te minunezi că „există”, că exiști. Conviețuind cu lemnul, piatra, bronzul și fierul, Brâncuși a devenit un păstrător al epocilor, un sculptor al eternității, un scărar al istoriei devenirii umane.
,,Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face!”-spunea Brâncuși.