IULIU MANIU s-a născut pe 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, județul Sălaj, și a decedat în 5 februarie 1953, la închisoarea din Sighet
A fost jurist, unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919.
Având o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.
S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite.
Activismul politic al tânărului Maniu se manifestă încă din anii studenţiei
Astfel, în calitate de lider al Societăţii academice „Petru Maior”, organizează acţiuni de solidaritate cu mişcarea memorandistă, drept pentru care este ameninţat cu represalii de rectorul Universităţii din Budapesta.
În 1892, el trece pentru prima dată în România, participând la un congres al studenţilor în oraşul Roman. Revenind în anii următori la Constanţa şi Bucureşti, Maniu, impresionat de atmosfera de solidaritate din Regat cu liderii memorandişti arestaţi de Budapesta, făcea un legământ pentru îndeplinirea căruia va lupta neîncetat: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.
A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste.
Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.
Iuliu Maniu a fost și preşedinte al Partidului Naţional Român în perioada 1919-1926; preşedinte al PNŢ între octombrie 1926 – mai 1933; noiembrie 1937 – iulie 1947 și preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930; 20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933).
În anul 1941, Maniu a susţinut intrarea ţării în război şi s-a bucurat pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, dar s-a manifestat ferm împotriva continuării luptelor dincolo de Nistru, motivând că „nu putem lupta împotriva Rusiei, azi aliata Angliei, probabil învingătoare la sfârşitul războiului”. Deşi şi-a manifestat clar opţiunea pentru coaliţia Naţiunilor Unite şi a participat la acţiunile pentru înlăturarea mareşalului Ion Antonescu şi alăturarea României la războiul împotriva Germaniei naziste, după 23 august 1944 PNŢ şi Iuliu Maniu au devenit ţinta atacurilor dezlănţuite ale comuniştilor.
Ultimul act al dramei lui Iuliu Maniu are loc în anul 1947
În 25 aprilie 1947, Iuliu Maniu împreună cu Corneliu Coposu făceau o vizită la Dobreşti, la casa lui Ion Mihalache, pentru a‑l convinge să părăsească ţara şi să formeze un guvern în exil.
Mihalache s‑a lăsat greu convins susţinând că Maniu este cel mai potrivit pentru această misiune. Maniu i‑a replicat: „…
Dar pot eu să părăsesc neamul acesta, în cele mai grele clipe ale nenorocirii sale? Ce ar zice acest popor minunat când ar afla că Maniu a plecat din ţară? Plecarea mea, a celui care sunt socotit ca un fel de căpetenie a rezistenţei împotriva ocupaţiei sovietice, nu ar fi socotită ca o capitulare? Pe cine şi‑ar mai pune nădejdea milioanele de români înspăimântaţi de catastrofa abătută asupra noastră? Locul meu este aici şi soarta mea trebuie să fie cea pe care destinul a rezervat‑o celor care nu se pleacă în faţa duşmanului şi ţin stindardul până la capăt. Învolburarea în care trăim s‑ar putea să dureze dincolo de anii care mi‑au fost daţi mie. Dumneata eşti mai tânăr cu zece ani. Dumneata vei trăi şi vei apuca ziua cea mare a eliberării noastre”. Din păcate, nu va ajunge nici Mihalache ziua eliberării, va muri în aceeaşi dată cu Maniu, 5 februarie.
După „înscenarea de la Tămădău” din 14 iulie 1947, Maniu va fi arestat, iar PNŢ desfiinţat şi interzis. Procesul ce i s-a intentat pentru acuzaţia de „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată şi instigare la înaltă trădare prin necredinţă”, nu a fost altceva decât o copie a proceselor publice după modelul sovietic. Maniu s-a comportat demn, respingând toate acuzaţiile şi asumându-şi responsabilitatea pentru toate deciziile luate de partid.
Pe 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani.
Ultimii ani din viaţă îi petrece în penitenciarul comunist de la Sighet.
A încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani, în 5 februarie 1953.
La 135 de ani de la naștere, adevărul pe care generaţia actuală şi cele care vor veni trebuie să-l cunoască, este acela că Iuliu Maniu a fost un slujitor devotat al ideii naţionale, al unităţii neamului românesc şi al valorilor democratice autentice.
Lupta lui de o viaţă pentru aceste idealuri îi dă dreptul legitim la „neuitare”.!