În ciuda vremurilor învolburate prin care a trecut neamul românesc, aflat la răscrucea marilor imperii, el şi-a păstrat fiinţa, demnitatea şi seninătatea tocmai datorită credinţei lui vii şi neclintite, ce a cultivat şi întărit românilor de-a lungul timpului conştiinţa unui destin comun, iar această conştiinţă le-a dat puterea de a dăinui sub ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”.
Pe lângă faptul bine cunoscut al descinderii lui Eminescu dintr-o familie ataşată de Biserică, având doi unchi şi trei mătuşi intraţi în monahism, scrierile sale jurnalistice dovedesc fără dubiu că a fost un susţinător şi apărător al credinţei strămoşeşti.
Mihai Eminescu nu a fost doar poetul nepereche al neamului românesc, ci și un apărător tăcut, dar ferm, al Ortodoxiei – credința care i-a modelat gândirea, valorile și viziunea despre lume.
Într-o vreme în care moda ideilor străine încerca să rupă România de rădăcinile ei, Eminescu vedea limpede pericolul. Pentru el, Ortodoxia nu era doar o religie, ci coloana vertebrală a sufletului românesc. O numea „legea strămoșească”, cea care a ținut poporul unit în vremuri de războaie, sărăcie și umilință.
În articolele sale de la Timpul, Eminescu scria cu o forță care nu lăsa loc de îndoială:
„Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc.”
El înțelegea că limba, credința și identitatea sunt legate una de alta. Atunci când Biserica era atacată sau batjocorită, Eminescu nu tăcea.
Ridica pana ca pe o sabie și apăra ceea ce considera sacru: credința simplă a țăranului, icoana din casa românului, clopotul care aduna satul la rugăciune.
În poeziile sale, Dumnezeu nu apare ca un concept rece, filosofic, ci ca o prezență vie. În „Rugăciunea unui dac”, Eminescu se smerește înaintea Divinității, cerând nu mărire, ci adevăr. În „Colinde, colinde”, simplitatea credinței populare devine poezie pură. Pentru el, Ortodoxia era trăită, nu demonstrată.
Paradoxal, tocmai acest atașament față de credință l-a făcut incomod. Eminescu nu era omul compromisurilor. Nu a acceptat o Românie fără Dumnezeu, fără rădăcini, fără memorie. A plătit scump pentru această verticalitate – cu izolarea, cu boala, cu uitarea din timpul vieții.
Dar istoria are felul ei de a face dreptate.
Astăzi, când îi citim opera, descoperim nu doar un poet, ci un străjer al credinței, un om care a înțeles că fără Ortodoxie, poporul român ar fi doar o umbră rătăcitoare printre altele.
El a fost vocea durerii acestui popor („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”), în care a şi crezut, intuind şi ilustrând, în acelaşi timp, armonia sufletului românesc, specifică unui „popor bun, blând, omenos”, astfel încât scrierile sale ne repun în contact cu tot ce este mai viu şi curat în fiinţa românească.
În Eminescu regăsim dorul românesc ca fiind duioşie echilibrată de luciditate . Opera lui Eminescu, reprezintă , după cum remarca Nicolae Iorga, „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român”. Sinteză integrând ambele vocații ale „omului deplin al culturii române”: cea de artist şi cea de gazetar.
Eminescu n-a predicat din amvon. A predicat din cuvânt. Și cuvântul lui încă apără!