Motto:
,,În copilărie mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista!”
Există chipuri care spun povești fără să rostească niciun cuvânt. Pe fața unui om se așază toate anotimpurile sufletului: bucuriile, durerile, dorurile și amintirile
Poți zâmbi larg și totuși, undeva în privire, să se vadă copilul care ai fost cândva. Copilul care încă locuiește în tine, chiar dacă anii au trecut și viața te-a învățat să fii puternic.
De Ziua Copilului, nu mă gândesc la jucării sofisticate sau la ecrane luminoase. Mă gândesc la un băiețel crescut , la lumina viselor și speranței, într-o lume în care timpul avea răbdare. O lume în care zilele nu se măsurau în minute, ci în experiențe, în muncă, în dragoste și în apropierea oamenilor.
Până să meargă la școală, băiatul acela a crescut, la părinți, la bunici. A crescut lângă mâinile lor muncite, lângă glasurile lor blânde și lângă înțelepciunea pe care numai familia o poate dărui. A dormit și în pat cu paie proaspete, schimbate de bunica dar și în așternuturile moi și proaspete ale mamei. A învățat să prețuiască lucrurile simple înainte să afle cât de complicată poate deveni lumea.
A văruit și desenat pe pereți. A privit cu uimire cum din munca oamenilor se nasc lucruri care adună familiile laolaltă. A făcut fân, a săpat pământul, și a băut lapte proaspăt,la bunici, la țară, direct din găleată, cu spuma aceea albă și dulce care astăzi pare o amintire dintr-o altă epocă.
Pentru el, fericirea nu avea preț și nici ambalaj!
Fericirea avea blană moale și ochi nevinovați. Erau mieii pe care îi aducea în casă ca să se joace cu ei. Erau purcelușii pe care îi scărpina pe spate și puii de găină pe care îi ascundea sub haine doar pentru a simți gâdilatul vieții. Animalele nu erau simple vietăți din gospodărie. Erau prietenii lui, jucăriile lui, lumea lui.
Privind în urmă, acel băiețel simte astăzi că a trăit zece vieți într-una singură. Atât de multe s-au întâmplat în acei ani încât fiecare amintire pare un capitol întreg. Atunci, timpul nu alerga. Nu se grăbea să plece. Se așeza lângă oameni și îi lăsa să trăiască fiecare clipă până la capăt.
Astăzi, băiatul a devenit bărbat. Viața l-a purtat prin multe încercări, prin multe bucurii și prin multe lecții. A învățat să fie responsabil, să muncească, să lupte și să meargă înainte chiar și atunci când drumul a fost greu. Dar undeva, în adâncul sufletului, copilul acela nu a plecat niciodată.
Pentru că adevărul este că nu încetăm să fim copii. Doar învățăm să ascundem mai bine acest lucru!
Sub hainele elegante, sub grijile zilnice și sub responsabilitățile maturității, continuă să trăiască băiețelul care alerga prin curte, care se urca în căruța trasă de cal și care descoperea lumea cu ochi mari și curați.
Viața l-a învățat mai mult decât orice școală. L-a învățat să respecte munca, să respecte oamenii și să respecte viața. L-a învățat că poți fi simplu și demn în același timp. Că poți fi mai avut sau mai sărac deopotrivă , dacă ai caracter și bun-simț. Că adevărata valoare a unui om nu stă în ceea ce posedă, ci în ceea ce este.
Poate tocmai de aceea, ori de câte ori se întoarce la casa copilăriei sale , se întâmplă ceva aproape magic. Timpul nu se oprește, ci se întoarce înapoi. Pereții, mirosul casei, liniștea curții și umbrele serilor de altădată îl fac să devină iar copil. Nu pentru o clipă, ci cu tot sufletul!
Se așază în amintirea patului copilăriei și adoarme aproape instantaneu. Nu din oboseală, ci din liniște. Din acea liniște pe care o cauți o viață întreagă și pe care rareori o mai găsești. Acolo simte siguranță. Simte că nimic rău nu i se poate întâmpla. Simte că este acasă.
Iar poate aceasta este cea mai mare comoară pe care o poate avea un om: locul în care sufletul lui se simte în siguranță. Locul în care copilul din el încă zâmbește. Locul în care părinții și bunicii nu îmbătrânesc niciodată în amintiri și unde dragostea lor continuă să lumineze chiar și atunci când lumina lămpașului s-a stins demult.
De Ziua Copilului, să ne amintim că nu suntem doar adulții care am devenit. Suntem și copiii care am fost!
Suntem râsetele din curtea părinților, din ograda bunicilor, urmele pașilor desculți prin iarbă, mirosul de fân proaspăt și serile petrecute sub cerul plin de stele.
Iar dacă avem norocul să mai putem merge, măcar din când în când, în locul copilăriei noastre, să o facem. Pentru că acolo ne așteaptă cea mai sinceră versiune a noastră. Copilul care nu a cerut niciodată mult de la viață, dar care știa să fie fericit din lucruri simple!
Și poate că, dintre toate drumurile pe care le parcurgem în viață, cel mai important rămâne întotdeauna drumul către copilăria noastră.
La mulți ani copiilor și copilăriei!