Memoria Reginei… cine se mai gândește la Regină, cui îi mai pasă?
Regina Maria a României s-a născut ca Principesă a Marii Britanii și Irlandei la data de 29 octombrie 1875, fiind nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului reformator Alexandru al II-lea al Rusiei, care a abolit șerbia în Rusia în aceeași epocă în care Abraham Lincoln abolea sclavia în Statele Unite ale Americii.
La 17 ani, în 29 decembrie 1892, s-a căsătorit cu Principele Ferdinand, moștenitorul Tronului României, împreună cu care a avut șase copii și a creat România Mare.
Într-una din numeroasele sale scrieri memorialistice, Majestatea Sa mărturisea că nu-și poate închipui lumea fără copii și că aceștia au fost „punctul central” al vieții ei. A fost scriitoare, promotoare a portului popular românesc și prima femeie membră a Academiei Franceze de Arte Frumoase.
Personalitatea și rolul ei au marcat istoria națională și europeană, nu doar la nivel politic, ci și la nivel social și cultural. Supranumită de contemporani „Mama răniților”, „Regina soldat”, „Regina Marii Uniri” sau „Ambasador irezistibil”, Regina Maria a fost una dintre figurile fondatoare ale României moderne.
S-a afirmat ca personalitate diplomatică, a activat ca persoană caritabilă pe front și a luptat pentru unirea și recunoașterea internațională a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România. A fost prima femeie din lume care a devenit membru al Academiei de Arte Frumoase a Franței și primul oaspete oficial la Casa Albă al președintelui Calvin Coolidge.
A contribuit în mod pozitiv la dezvoltarea și consolidarea relațiilor României cu Occidentul. Întâlnirile pe care le-a avut cu șefii de stat și de guverne de la Paris, Londra, Bruxelles, Madrid, Washington au rămas în istorie, iar astăzi se vorbeşte despre ele ca momente legendare ale diplomaţiei româneşti. Maria este păstrată și azi în memoria tuturor ca fiind Regina care ne-a unit și ne-a dat cea mai frumoasă față a diplomației românești.
Forțată de oficializarea unei relații din înalta aristocrație, Maria se căsătorește, la doar 17 ani, cu principele Ferdinand, moștenitorul tronului României, pe data de 10 ianuarie 1893. Având o vârstă foarte fragedă, Maria nu avea clar în minte ce presupune funcția regală pe care trebuia să o onoreze.
Devine regină a României în anul 1914, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, după moartea regelui Carol I.
S-a remarcat prin energia și curajul de care a dat dovadă în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913), când a organizat o tabără pentru ajutorarea soldaților români aflați în război care erau afectați de epidemia de holeră. A fost un sfătuitor de bază al regelui Ferdinand care o consulta în treburile legate de stat. După intrarea în Primul Război Mondial, Reginei Maria îi revine sarcina de a organiza spitalele militare de campanie pentru tratarea soldaților răniți de pe front și a bolnavilor de tifos. A înființat un serviciu de ambulanță și a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie.
Purtând uniformă albă de soră medicală, Regina s-a implicat activ în ajutorarea soldaților români și a copiilor orfani. Avea să fie numită în popor „Regina Soldat” și „Mama Răniților”.
După venirea la putere a lui Carol al II-lea în 1930, rolul Reginei Maria a ajuns să fie marginalizat în viața publică. A fost îndepărtată de la implicarea în problemele politice ale țării și obligată să se autoexileze la reședințele de la Balcic și Bran.
Suferindă încă din 1936, starea de sănătate a Reginei Maria s-a agravat tot mai mult, iar în anul 1938 a fost internată în mai multe sanatorii din Italia şi Germania . Tratamentul s-a dovedit a fi inutil, iar la câteva zile după sosirea în țară se stinge din viață, la Sinaia, la 18 iulie 1938.
Mă întreb: vom mai avea vreodată un astfel de model de femeie?
A fost scriitoare, promotoare a portului popular românesc și prima femeie membră a Academiei Franceze de Arte Frumoase.
Ne-am dori ca doamnele din politica actuala să fie la fel de implicate şi să dea dovadă nu doar de aceeaşi iubire de ţară, mai ales în această perioadă, ci și de o astfel de grijă și responsabilitate față de tinerele fete ale României.
Știu – nu se va întâmpla așa ceva, nu există o fundație interioară în doamnele din politică pentru a avea acest tipar de simțire – gândire – comportament.
Nu există,din păcate, astfel de repere interioare . Sau, dacă există, nu mai există dorința de a le arăta și de a le pune în practică.
În zilele noastre, parcă peste oamenii cu mult bun-simt s-a așternut lehamitea. Este chiar un sentiment neplăcut.
Într-una din numeroasele sale scrieri memorialistice, Majestatea Sa mărturisea :
„Poate oare o inimă să fie atât de mare ca să îndure orice durere, poate oare o minte să fie atât de înţeleaptă ca să conducă milioane de oameni pe calea binelui, poate vitejia să fie atât de neînfricată ca să ţină piept oricărui duşman, poate un suflet să fie atât de drept ca să judece pe alţii? […] Strigătul care a izbucnit de pe buzele mele a fost: da, o inimă poate să fie destul de mare ca să îndure orice durere. Şi inima aceasta este o inimă de femeie!”
Simţind că i se apropie sfârşitul, Regina Maria a României a adresat o scrisoare ţării şi poporului român:
„Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate.
Frumoasă ţară pe care am văzut-o întreagă, a cărei soartă am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit.
Fii veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Şi acum vă zic rămas-bun pe veci, de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn, dar mai presus de toate aminteşte-ţi poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.
Așadar, amintirea despre Regina Maria la cei 150 de ani de la naștere îmbracă tot atâtea gesturi semnificative de remândrire de România, într-un exercițiu de conștientizare istorică.