Astăzi, 20 aprilie 2026, în lunea de după Duminica Tomii, credincioșii din întreaga Românie marchează una dintre cele mai emoționante și încărcate spiritual sărbători ale tradiției populare și creștin-ortodoxe: Paștele Blajinilor, cunoscut și drept Paștele Morților sau Lunea Morților. Este ziua în care dorul de cei plecați dintre noi capătă glas, iar rugăciunea devine legătura nevăzută dintre lume și veșnicie.
Deși nu are o rânduială strictă în tipicul bisericesc, această sărbătoare își găsește rădăcinile adânc înfipte în credința ortodoxă în Învierea trupurilor și în viața de apoi. Paștele Blajinilor este, în esență, o zi a pomenirii tuturor celor adormiți – fie că au plecat pregătiți sufletește, spovediți și împărtășiți, fie că au părăsit această lume pe neașteptate.
Cimitirele devin, în această zi, locuri vii. Familiile se adună la mormintele celor dragi, aduc flori, aprind lumânări și împart pomeni: ouă roșii, pască, cozonac și vin. Se rostesc rugăciuni și se oficiază parastase, iar în multe locuri se întind mese chiar lângă morminte sau la iarbă verde, într-un gest simbolic de comuniune cu cei plecați. Firimiturile lăsate intenționat pe pământ și stropii de băutură sunt ofrande tăcute pentru sufletele celor adormiți.
În credința populară, această zi are și o dimensiune mitologică aparte. Blajinii – sau Rohmanii, cum mai sunt numiți – sunt considerați primii oameni de pe pământ, ființe blânde, curate și profund credincioase. Se spune că trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul dintre pământ și rai, acolo unde se varsă Apa Sâmbetei. Departe de „lumea mincinoasă”, acești oameni ai începuturilor trăiesc în simplitate, postesc neîncetat și se roagă pentru mântuirea celor vii.
Legătura dintre oameni și blajini se face printr-un ritual plin de simbolism: cojile de ouă roșii. În multe zone, mai ales în Bucovina, gospodinele păstrează cojile de la ouăle de Paști și le aruncă în ape curgătoare în Sâmbăta Mare. Se crede că acestea ajung, după câteva zile, în lumea blajinilor, vestindu-le că a sosit Paștele. Din aceste coji, spun legendele, se refac ouă întregi, din care blajinii se hrănesc, bucurându-se de sărbătoare.
Imaginea acestor ființe este una profund simbolică: de statură mică, dar cu o moralitate exemplară, incapabile de a face rău, trăind în rugăciune continuă. Se spune că ei susțin stâlpii cerului și ai pământului și că, prin rugăciunile lor, întârzie sfârșitul lumii. Sunt o „rezervă” a umanității, un model de puritate și credință, pregătită să intervină doar dacă oamenii se abat definitiv de la calea dreaptă.
În această zi, nu sunt pomeniți doar părinții și bunicii, ci întregul neam al strămoșilor: cei uitați, cei neștiuți, cei fără nume. Este o sărbătoare a memoriei colective, în care fiecare gest – de la aprinderea unei lumânări până la oferirea unui ștergar sau a unei pomeni – capătă o semnificație profundă.
În unele regiuni, femeile aduc la biserică ștergare legate cu lumânări, pe care le oferă preotului în schimbul pomenirii numelor celor adormiți. În altele, ouăle roșii sunt rostogolite pe pământ, într-un gest ritualic ce simbolizează continuitatea vieții și legătura dintre lumi.
Paștele Blajinilor este mai mult decât o tradiție. Este o mărturie vie a credinței că moartea nu este un sfârșit, ci o trecere. Este ziua în care cerul pare mai aproape, iar sufletele celor plecați sunt, pentru o clipă, alături de cei rămași.
În liniștea cimitirelor, printre flori și lumânări, se simte o pace aparte. O pace care nu vine din uitare, ci din amintire. Din credința că iubirea nu moare niciodată și că, dincolo de timp și spațiu, există o punte nevăzută care ne leagă pentru totdeauna de cei dragi.