Sunt pagini de istorie pe care timpul nu le poate șterge. Sunt zile care nu aparțin doar trecutului, ci și conștiinței unui popor. 6 iulie 1600 este una dintre ele. Astăzi se împlinesc 426 de ani de la momentul în care Mihai Viteazul a consfințit printr-un hrisov ceea ce până atunci părea imposibil: pentru prima dată în istorie, Țara Românească, Transilvania și Moldova se aflau sub aceeași cârmuire.

În acel document rămas peste veacuri, voievodul se intitula simplu, dar cu o forță care avea să răsune peste secole: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Nu era doar o titulatură. Era certificatul de naștere al unui ideal. Istoria avea să consemneze că unirea a durat puțin. Dar ceea ce a durat puțin în plan politic a devenit veșnic în sufletul românilor. Mihai Viteazul nu a unit doar trei teritorii. A unit o speranță.

Într-o Europă măcinată de războaie, de interese imperiale și de alianțe schimbătoare, voievodul român a avut curajul să gândească dincolo de hotarele vremii sale. A înțeles că puterea unui neam nu stă doar în sabie, ci și în unitatea lui.

Drumul până la acel moment nu a fost deloc ușor. Instruit, cunoscător al limbilor greacă și turcă, bun negustor în tinerețe și diplomat abil, Mihai a urcat treptat toate treptele puterii, de la bănișor de Mehedinți și mare stolnic până la ban al Craiovei. În 1593 devenea domn al Țării Românești, iar de atunci destinul său avea să se confunde cu destinul românilor.

Promițând credință Porții Otomane, dar pregătind în taină eliberarea țării, Mihai a intrat în Liga Sfântă antiotomană și a deschis unul dintre cele mai spectaculoase capitole militare ale istoriei românești.

Victoriile de la Putineiu, Stănești, Șerpătești, Giurgiu și, mai ales, Călugăreni, unde o oaste mult mai mică a învins una dintre cele mai puternice armate ale vremii, l-au transformat într-un lider respectat în întreaga Europă.

Apoi au urmat Șelimbărul și intrarea triumfală în Alba Iulia, în noiembrie 1599, iar în primăvara anului 1600, alungarea lui Ieremia Movilă din Moldova. Visul devenea realitate.

Pentru prima dată, românii trăiau sub aceeași conducere. Din păcate, gloria avea să fie de scurtă durată. Prea puternic pentru dușmanii săi, Mihai Viteazul și-a atras ostilitatea Imperiului Otoman, a Poloniei, a Habsburgilor și a unei părți a nobilimii maghiare din Transilvania. Generalul Basta, cel care avea să-i devină aliat doar în aparență, îi va deveni și călău moral.

La 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul era ucis mișelește

I-au putut lua viața. Nu și idealul!

Tocmai de aceea, numele său avea să fie invocat ori de câte ori românii au vorbit despre unitate. Unirea Principatelor din 1859 și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 au avut rădăcini adânci în gestul făcut de Mihai cu mai bine de trei secole înainte.

Nu întâmplător, Alba Iulia, capitala primei uniri, avea să devină și orașul în care România modernă avea să se nască.

Astăzi, când privim în urmă, poate că nu mai înțelegem pe deplin sacrificiile unei generații care și-a pus viața în joc pentru un ideal. Dar avem datoria să nu uităm că România de astăzi nu s-a construit din întâmplare.

S-a construit prin curaj, prin sânge și prin oameni care au avut îndrăzneala să creadă că imposibilul poate deveni posibil.

La 426 de ani de la acel 6 iulie 1600, Mihai Viteazul rămâne mai mult decât un domnitor. Rămâne simbolul unei națiuni care, înainte de a fi unită prin hotare, a fost unită prin credință, prin limbă și prin destin.

Astăzi nu comemorăm doar un act istoric.

Astăzi ne înclinăm în fața omului care a îndrăznit să viseze România înainte ca România să existe!